Cum transformi o zi banală de week-end într-o zi perfectă? Se adaugă soare din plin, aer proaspăt oxigenat cât încape, se omogenizează cu o gaşcă veselă de oameni sociabili şi se aşează totul într-o tavă muntoasă peste care se presară zăpadă din belşug. Timpul de prepare: vreo 9 ore, dar rezultatul merită tot efortul.

Itinerariu excursie

04:50, 22 aprilie: telefonul a sunat insistent, dar deja am început să mă obişnuiesc în stilul milităresc de trezire matinală pentru că urma să parcurg un nou traseu montan, de data aceasta în Masivul Iezer, vârful Păpuşa. Este deja a treia oară când am călătorit alături de „Hai Să Socializăm” şi am revăzut feţe pe care le-am întâlnit şi în alte excursii, ceea ce mi-a dat un sentiment de familiaritate. Chiar dacă nu cunoşti pe nimeni, vei întâlni oameni deschişi, comunicativi care au venit cel puţin din două motive comune ca şi tine: le plac excursiile şi sunt curioşi în a cunoaşte noi oameni.

Informații despre Vârful Păpuşa

Despre vârful Păpuşa nu ştiam prea multe, dar interesul mi-a fost suscitat şi de denumirea acestuia,  un contrast între frumuseţea naturii şi puterea ei deopotrivă. Vârful Păpuşa face parte din lanţul Carpaţilor Meridionali şi se încadrează în lista celor mai înalte vârfuri muntoase din România cu înălţimea de peste 2.000 m: mai exact, 2.393 m altitudine. Traseul are un grad de dificultate medie creat de distanţa parcursă în aproximativ 9 ore dus-întors şi de drumul anevoios de urcat prin nămeţii de zăpadă.

Echipamentul necesar

Echipamentul corespunzător este un must-do, iar începătorilor sau persoanelor care nu au mai urcat niciodată pe munte, ar fi recomandat să înceapă cu trasee uşoare pentru acomodare fizică pentru ca ulterior să se bucure şi de peisajele piscurilor mai înalte şi de grade de dificultate diferite. Cu toate acestea, nu este motiv de descurajare, indiferent dacă ajungi sau nu pe vârf, cu siguranţă este o experienţă care demonstrează că nu este nicio competiţie, ci o acceptare a propriilor limite. Deşi au fost persoane care au renunţat până la jumătatea traseului, au fost şi începători care au ajuns pe vârf.

Traseul montan de urcare 

M-am bucurat extraordinar, ca şi ceilalţi colegi munţomani, de vremea superbă şi de faptul că ninsoarea din zilele precedente anunţate în ţară, nu a fost un motiv de renunţare. După aproximativ două ore şi jumătate de mers cu autocarul, am ajuns la cabana Voina, pregătiţi de un mers lejer prin pădurea albită de zăpadă, dar trezită de razele soarelui de primăvară şi de susurul râuleţului care o străbătea.

Adevăratul urcuş începea de la cabana Cuca, fiind avertizaţi că este nevoie să menţinem un pas constant pentru a putea termina traseul de o zi. Urcarea prin pădure până la ieşirea în golul albin este destul de abruptă şi descurajantă, cu fiecare pas urcat simţind cum inima zvâcneşte şi mai tare în piept, dar în momentul în care am ieşit în golul alpin, priveliştea care se întindea în faţa ochilor făcându-ne să uităm instantaneu oboseala.

Pauza aşteptată de mulţi a fost un moment ideal pentru a imortaliza în ritm alert, fiind condiţionaţi de presiunea timpului, piscurile munţilor care se întindeau de-o parte şi de alta a noastră şi de a ne arunca într-o baie răcoritoare de spumă de nea, care ajungea până la genunchi.

Traseul de la cabana Cuca până la Vârful Păpușa

Entuziasmul şi hotărârea de a ajunge până în vârf ne-a cam tăiat din cheful de vorbă, ritmul constant, slalomul făcut prin nămeţi şi urcuşul care părea interminabil, determinându-ne să întrebăm în gând sau cu voce tare, întrebarea adresată în mod repetitiv: „Mai e mult”? Cerul senin, de un albastru azuriu, cu câtiva nori pufoşi care pluteau în depărtare şi soarele care făcea să strălucească peisajul alpin albit şi mai tare, se ascundeau treptat într-un tablou amestecat de ceaţă, nori întunecaţi şi puţin furioşi, inchizându-şi porţile de acces către panoramă, ca un avertisment de încălcare a unei proprietăţi private. Acele semne erau indicii că ne apropiam din ce în ce mai mult de vârf.

Speranţa de a înlătura norii şi ceaţa s-a sfărâmat, dar bucuria şi mulţumirea au încolţit în sufletele noastre când în sfârşit am ajuns pe vârf. Sentimentul care ne învăluie în momentul în care suntem acolo, sus, este unul de automulţumire că am reuşit şi de data aceasta să ne îndeplinim obiectivul, dar şi unul de relaxare.

Ne tragem răsuflarea şi în sfârşit admirăm piscurile îndepărtate ale munţillor pentru care am depus atât de mult efort fizic şi moral. Senzaţia de libertate pe care ne-o oferă muntele ne învăluie sufletul şi ne simţim noi, acasă. Din nefericire pentru noi, ceaţa ne-a împiedicat de data aceasta să explorăm frumuseţea vârfului Păpuşa, nelăsându-se dezvăluit în întregime, dar ne-am bucurat din plin pentru clipele de răgaz şi ne-am înghesuit falnici ca nişte cuceritori adevăraţi lângă borna de altitudine.

Traseul montan de coborare 

Drumul de coborâre a părut mai scurt şi păream mult mai sprinteni şi uşori decât la urcare, mai ales că ne-am folosit de zăpada albă şi pufoasă, plonjând pe spate în valurile spumoase argintii pentru a mări viteza de „mişcare“. Tăcerea grupului prezentă în mare parte la urcare a fost tăiată la coborâre; discuţiile antrenante, glumele şi bancurile împărtăşite între noi, picnicul de după-amiază în timp ce priveam minunea din jurul nostru ne-au injectat doza de serotonină, suficientă pentru a îngheţa acele momente.

Concluzii

Nu vreau să vă povestesc mai multe, vă las pe voi să descoperiţi ce senzaţii vă încearcă. Aviz amatorilor de explorare montană: râsul este contagios şi s-ar putea să vă întoarceţi cu febră musculară de la urcatul pe munte, dar care va fi înlocuită cu o energie debordantă care să vă ţină toată săptămâna! Indiferent dacă ajungeţi sau nu în vârf, cu siguranţă este mai importantă călătoria alături de oamenii pe care îi alegeţi.

Articol scris de Elena Nișcoveanu, redactor și blogger, pasionată de dezvoltarea personală, oameni şi călătorii, de exprimarea în mod autentic a trăilor sub formă de culoare, cuvinte şi impresii